Toata lumea vrea sa plece, numai eu vreau sa ma-ntorc

Aseara am plecat de acasa si am luat geamantanul albastru. Mi-am pus in el haine si un ceaceaf, ce am mai gasit si eu prin casa care ar putea sa-mi fie de folos. M-am uitat spre dulapul aproape gol si tristetea s-a lasat inevitabil pe pleoapele mele. Pe cine pacalesc? Geamantanul asta e prea mic pentru tot ce as vrea sa iau cu mine. Nu ma refeream la haine, din potriva, le-as fi lasat acasa daca as fi simtit ca o sa ma intorc curand, si cu fiecare bluza pe care o asezam in teanc, se mai adauga un gram de amaraciune. In timp ce imi impachetam tristetea, din baie se auzea fericirea fratelui meu: "O sa stau cuminte, nu o sa deschid usa nimanui, o sa ma uit la televizor toata ziua...".
" Ce prost, ce copil..." imi spuneam, frustrata fiind de faptul ca daca eu auzeam, sigur auzea si tata din dormitorul lui. Daca mi-as fi eliberat si eu tristetea, fara sa imi pese daca aude altcineva, probabil... oricum ar fi foat prea tarziu. Asa ca ma concentram pe geamantanul care era deja plin, cautam cu privirea obiecte mici care sa incapa pe langa teancurile de haine. Mi-am luat cufarul pe care mi-l cumparasem intr-o excursie la Brasov prin clasa a3-a, mi-am luat niste ochelari de soare primiti cand aveam 16 ani... observam atatea lucruri pe care as vrea sa le iau cu mine, dar parca nu ar mai fi avut farmec daca le mutam din camera mea.
In geamantan nu incapea toata copilaria mea, toata inocenta, toate sentimentele pe care le-am expus peste tot prin incapere. Geamantanul albastru era prea mic pentru toate lucrurile pe care voiam sa le iau cu mine. Asa ca aseara am plecat doar pe jumatate.