Am primit scrisoarea asta de la cineva

Aş greşi dacă aş da dreptate celor care spun că un copil este oglinda părinţilor săi. Pentru că am fost şi eu copil. Unde erau părinții atunci când mă luam la întrecere cu fluturii prin grădină? Probabil chiar în spatele meu. Sau la geam. Dar nu alergau cu mine. Alergam singură. Râdeam singură, cădeam singură, descopeream singură. Lumea mi se arăta mie, pentru prima dată, ca fiind un loc însorit şi vesel. Părinţii mei nu vedeau soarele câteodată. De fapt, se făceau că nu îl văd. Pentru că el era chiar acolo, deasupra capetelor lor, de ce nu zâmbeau? De ce?De ce, mamă, nu zâmbeşti? Mamă, uită-te acolo! Mamă, de ce? 

 

 Întrebarea asta o făcea câteodată să-şi iasă din minţi şi îmi răspundea scurt sau în grabă...iar câteodată era foarte calmă, aproape că nu mă asculta. De ce mă ignori, mamă? 

 

 De câteva ori am văzut-o plângând. Femeia asta mică şi slabă, cu trăsături frumoase, parcă îngheţate în timp, plângea fără să ştie că o vedeam de după uşă. De ce plângi, mamă? Ai căzut şi tu? Te-ai înţepat şi tu într-un trandafir? Ai visat urât? Mamă? Pe ţine cine te ia în braţe şi te pupă atunci când plângi? 

 Mama ştia mereu cum să mă facă să mă simt mai bine atunci când plângeam dar nu puteam să îmi amintesc ultima dată când am pupat-o eu. De fapt, nu îmi aminteam să o fi pupat-o cineva vreodată.  

  

 Tata era mai mereu plecat, dar când venea acasă, stătea mai mult prin grădină. Îi plăcea să stea la umbra unui copac şi să se uite...nu ştiu la ce. Nu ştiu ce făcea mai exact. Însă privirea lui mi-a rămas întipărită în minte. Se apropia încet de câte un copac, ca şi când nu ar fi vrut să îl deranjeze, apoi îşi ridica privirea  ca într-un gest de respect şi stătea aşa câteva minute, privindu-l în linişte. Câteodată mi se părea că tata şi copacii vorbeau într-un mod ciudat, necunoscut de altcineva înafară de ei. Nici măcar mie nu a vrut să-mi spună. Nimic. Nu prea îmi spunea nimic. Omul care mă ducea în spate în apă atunci când mergeam la mare, omul care îmi pupa scurt şi iubitor fiecare aluniţă înainte de culcare... se răcea cu fiecare an pe care îl adunam la vârstă. De ce, tată? De ce te îndepărtezi? De ce nu mai vorbeşti? Dacă învăţ să vorbesc şi eu cu copacii, îmi vor spune ei? 

 

 Mă uitam la părinţii mei din când în când şi mă întrebam dacă am să fiu şi eu aşa când am să cresc. Să-mi spună cineva, vreau să mă decid dacă vreau să cresc! Vă tot aud că abia aşteptaţi să fiu mare, dar nimeni nu îmi spune de ce, nimeni nu mă întreabă şi pe mine înainte! De ce? De ce să cresc? Am să plâng ca mama? Am să reuşesc să învăţ de la copaci? Am să fiu frumoasă? Am să fiu fericită? Am să fiu tot eu?

 

 Ecoul acestor întrebări încă mai există în mine. Fetiţa de 5 ani încă mai trăieşte şi întreabă fără oprire lucruri mărunte al căror răspuns eu l-am aflat... sau bănuiesc că l-am aflat. Câteodată îi dau răspunsuri scurte, în grabă dar de cele mai multe ori o ignor. 

 

 Azi sunt fericită. De ceva timp sunt. Azi mi-am băut cafeaua cu mama şi am stat de vorbă. Mi-am aprins o ţigară şi am vorbit ca două prietene despre ea şi despre tata. Azi ştiu de ce plângea. Azi ştiu. Azi răspunsurile mi se dau. Aşa că azi răspund şi eu. După ce îmi termin cafeaua ies în grădină şi mă apropii încet de salcie. Mă uit la ea şi cu o șoaptă o chem pe fetiţa care o privea acum 15 ani prin ochii mei. Şi ea iese de după trunchiul maroniu imediat. În părul ei mângâiat de soare, prinsă cu o agrafă, stă o fundă roşie dezlipită de pe o pungă de cadouri. Exact cum mă aşteptam. Exact ca în fiecare zi.

 

 Nu, Ațu, nu vrei să creşti. Niciodată nu o să vrei şi o să te împotriveşti timpului. Ai să încerci să negociezi cu el, ai să încerci să îl înşeli dar n-ai să poţi. Fă asta, totuşi, pentru că ai să ajungi să îl cunoşti. Timpul îţi va deveni prieten și de la el o să înveţi cea mai importantă lecţie: trăieşte! Da, ai să plângi, ai să înveţi să vorbeşti cu copacii, ai să fii frumoasă, ai să fii fericită, ai să fii tristă, ai să fii cu inima-n bucăţi şi cu mintea peste tot, ai să urli, ai să greşeşti, ai să visezi, ai să visezi fără să îţi atingi visul, şi toate astea te vor face pe tine...tu. N-ai să regreţi nimic, pentru că te vei îndrăgosti de tot. De timp, de viaţă, de tine. Să nu te gândeşti la mine, trăieşte pentru tine, în prezent. Pentru că eu mă voi gândi la tine mereu şi te voi iubi înapoi. Pentru tot ce mi-ai dat, pentru tot ce îmi dai...şi pentru tot ce o să îmi dai. 

 

 Şi ca în fiecare zi, am să fiu aici, am să te ascult, am să îţi răspund. Iar în zilele în care am nevoie de răspunsuri, am să vin  aici şi am să vorbesc cu salcia. Iar ea îmi va răspunde, ca de fiecare dată şi îmi va spune să trăiesc, să fac ce cred eu că e bine, mă va asculta şi mă va înţelege ca şi cum ar fi o extensie a sufletului meu.